Un punct de vedere

Rugămintea imperativă a colegului trăitor pe plaiuri americane de a scrie o introducere la chinuita carte a generaţiei „Unirea 1957” mi-a amintit de rugămintea lui C.C .Cornescu, adresată lui Alexandru Odobescu, de a scrie o prezentare a Manualului vânătorului.În loc de prefaţa cerută,Odobescu scrie o carte în “opoziţiune făţişă “cu “Manualul vânătorului”,noul produs numindu-se’ Fals tratat de vânătoare”.
Păstrând proporţiile,nu aş vrea să scriu Un punct de vedere sau un alt fel de introducere ceva care să plictisească şi să frâneze entuziasmul colegilor mei de liceu.
Aceste rânduri scrise din postura de jucător la eveniment se vor un fel de trasoare ideatice pentru cei care mai facem umbră pământului ,
Nu aş vrea să folosim şabloane sau să ne lamentăm de anii grei pe care i-am trăit noi ,absolvenţii din 1957 de la Colegiul Naţional Unirea,fosta Şcoală Medie Nr.1 Focşani.
Fiecare veneam din alt mediu,de cele mai multe ori nepolitizat.Nu ştia copilul din Gologanu,Risipiţi ,Câmpineanca sau Gugeşti că este supus unui regim autoritar,că foamea i-a marcat copilăria etc.Lumea lui mică rămânea în urmă.Şcoala îi aducea speranţa ,visul de mai bine.Colegii mei au intrat direct la facultăţile dorite.Le-a cerut cineva vreun ban?Au avut burse.Se putea lua bursă dacă nu învăţai?
Nu huzuream,dar cartea era carte! Nu cred că rostul acestei mărturii e acela de a face un proces regimului politic.Abia după absolvirea studiilor postliceale poate începe incriminarea structurii ideologice.De fapt,lucrurile trebuie privite cu discernământ.Unii dintre noi s-au înfruptat bine din bucatele de la masa bogaţilor.Alţii…Minimul nostru confort a fost plătit cu muncă mai multă pentru unii.Pentru alţii…
Aş dori ca această carte a noastră să nu generalizeze.Să nu fie o înşiruire de negaţii! Fiecare să-şi spună povestea vieţii., şi nu a profesiunii, cu sinceritate,cu recunoaşterea propriilor greşeli şi limite.Să fie o carte de trăiri autentice.Aşterneţi gândurile pe hârtie fără zorzoane,fără stil,la primul dicteu al conştiinţei.Dacă te cutremuri când reciteşti ce ai scris ,înseamnă că ai fost sincer şi nu ţi-ai trişat viaţa.
Laudă-te cu ce ai realizat,reproşează-ţi ce ai greşit,.bucură-te de familia ta,de viaţa ta,de colegii care încă mai văd soarele în fiecare zi. Nu te ruşina de neîmpliniri.Colegii din această carte sunt familia ta mare.Fără ei e greu să fii fericit în familia mică!
Tu,iubite coleg,poţi scrie ce vrei.Eu am dorit doar să-ţi arăt încă o dată că eşti foarte important.Eşti unic,deoarece ai absolvit studiille liceale în 1957,an de referinţă pentru obsedantul deceniu şase !
Vasile Lefter,mereu un Don Quijote de la Mancha

Declaraţie de dragoste şi preţuire

Declaraţie de dragoste şi preţuire

Dragii mei foşti colegi,
Acum la început de nou an şcolar doresc să-mi îndrept gândurile spre ultima cancelarie din lunga mea carieră didactică.A fost al cincizeci şi unu-lea an la catedră.
De regulă,când într-o cancelarie apare un pensionar la plata cu ora,colegii mai tineri şi mai puţin tineri îşi dau coate şi schimbă între ei priviri pline de înţeles.Nu cred că aţi făcut altfel,dar asta nici nu prea contează.Nici eu nu am gândit mai frumosacum o jumătate de secol.
Ei bine ,cancelaria -vagon a Şcolii Jariştea mi-a oferit atmosfera unei gări în care sosesc trenuri multe,din care coboară şi urcă mereu alţi călători.Eu am coborât bucuros că am călătorit o scurtă vreme împreună.
În acest vagon didactic am întâlnit oameni minunaţi.Şeful de tren,doamna directoare,ALINA Nicolau,a demonstrat pricepere,răbdare şi înţelegere pentru aceia care nu prea au bilet în regulă valabil la clasa în care călătoresc.Colegii nu prea au ce să-i reproşeze,în afara faptului că este prea permisivă uneori.
Lider informal de cancelarie este fără concurenţă doamna profesoară Daniela Liciu,serioasă,respectată de toată lumea.iubită de clasa la care este diriginte şi nu numai.Uneori,de pe chipul dumneaei transpare tristeţe şi nostalgie.Nu uită anii când a funcţionat la Liceul din Vidra!O îndrumă cu răbdare pe foarte tânăra Adriana Lescie,care va fi topită după munca la catedră.
Pitoresc este şi domnul Georgel Ursachi fost director,care aşteaptă ieşirea la pensie după o viaţă dedicată fizicii şi chimiei didactice. .Dialogurile inutile cu elevii şi colegii le retează prin sloganul „Pa,Ilie!”
Umaniştii” vagonului”aparţin exclusiv sexului frumos.O Alina Vrabie exuberantă şi aparent veşnic protestatară,o Nicoleta Savin sfioasă şi cu un mic refugiu în colţul vagonului,o Anca Bunghez ,veselă şi pusă pe glume…Am acoperit româna,franceza,engleza…
Uşor de remarcat este figura profesorului de istorie Mirică Vrânceanu,harnic,legat de şcoală,ros de pasiunea cărţii.Priceput în jarul grătarului !
Ioana Roşu vibrează la sunetul muzicii,iar Mihaela Cârjan freamătă în vecinătatea culorilor.
Tot ce ţine de activităţi extraşcolare intră în grija Elenei Andrieş,geograful şcolii.Duioasă şi visătoare când nu se simte privită,Lili îşi are adâncurile ei.
O apariţie plăcută este Nina Moldoveanu,care fierbe de ciudă când hătrii colegi o tachinează cu sanitarii pricepuţi.Face cornată prea dulce!
Nu l-am uitat nici pe sportivul Georgian Mocanu.adevărat” meseriaş” ‚pe terenul de sport ,dar şi în faţa utilajului de făcut fripturi. Are spirit antreprenorial demn de lăudat!
Cu speranţa că ne binecuvintează,îl voi păstra în amintire şi pe Laurenţiu Nistor,părintele,care se infiltrează în cele sfinte prin măruntaiele calculatorului.
Vagonul funcţionează bine ,fiindcă Gherghina Lazăr,secretara şcolii veghează fără odihnă la respectarea legalităţii.
Nu mi-am propus un eseu plictisitor,ci doar o fulgurantă aducere aminte a ceea ce a fost pentru mine poate un ultim vagon didactic în care am călătorit împreună cu oameni dragi.
Celor care aveţi bilet şi călătoriţi în continuare vă urez un an şcolar cu sănătate,bucurii şi realizări. E frumos pe astă lume să mori ucis din dragoste de şcoală!
Dacă v-am plictisit,eu cobor.Nu vreau să fiu amendat!
Vasile Lefter,un iubitor de aventuri intelectuale!Cu dragoste şi preţuire!!!

PRU

Trei majuscule,trei speranţe? Pereu,Pru,Pe Re U! După ploaie apar ciupercile.După guvernare de râsul curcilor, apar partidele. Cine mai crede în forme fără fond? La vremuri noi,ne vopsim şi revenim tot noi! Un amic la o masă de pomenire îmi sugera să înfiinţez o filială în Vrancea pentru PRU. La ce bun? Un alt APR ,platformă pentru frustraţi ? Mai bine ,lăsaţi!!!

Cronica aniversara

Privesc înapoi cu …mândrie
CNU-CL

Întoarcerea în timp,dacă acesta nu este proustian,îţi creează un dublu sentiment: o nostalgie dulce cu gândul la anii adolescenţei , „Şi ce fecior frumos eram!”,şi o bucurie a devenirii în timp,”Dar oricum eşti,ce-ţi pasă?”,acceptând cu înţelepciune că fiecare etapă a vieţii a însemnat o regăsire a timpului individual,conectat prin nevăzute fire cu nenumărate destine,colegi de liceu,colegi de facultate,colegi de serviciu,colegi de petrecere a timpului liber,prieteni şi mai puţin prieteni.
Un remember al anilor de liceu are o aromă aparte,recreând imaginea adolescentului în devenire.De fiecare dată,întoarcerea la începutul urcuşului spre treptele lunecoase ale vieţii devine prilej de reflecţie şi dragi amintiri,fiindcă pe atunci aveam doar 13 ani .
Asemenea majorităţii viitorilor mei colegi ,m-am bucurat de libertate deplină în alegerea şcolii în care voi continua să învâţ.Ai mei ştiau că sunt la Şcoala Comercială,dornici să ies repede” la pâine”.Mai târziu, aveau să afle că de fapt sunt elev la Şcoala Medie Nr.1,cum se chema pe atunci actualul Colegiu Naţional Unirea.
În clasa a VIII-a am intrat vreo 200 ,cu examen de admitere,distribuiţi în 5 clase.După numai un trimestru,era în anul şcolar 1954-1955,cei corigenţi la trei obiecte au fost exmatriculaţi.Au rămas trei clase de băieţi harnici,încrezători că învăţătura era singura lor şansă pentru viitor. Fetele învăţau la Şcoala Medie Nr. 2, actualul Colegiu Al.I.Cuza.Băieţii cu băieţii,fetele cu fetele!
Clasa mea a fost întotdeauna C.Fuseseră desfiinţate D-ul şi E-ul.Curios este că la repetatele noastre întâlniri de promoţie vin absolvenţi de care nimeni nu-şi aminteşte! Ce-i mână pe ei în luptă?
E greu să reconstitui atmosfera din Colegiul Unirea de acum 61 de ani.Doar cărămida zidurilor a înfruntat vremea,chiar dacă i s-a făcut şi ei o lustruire modernă.Doar ea a fost martora dimineţilor de iarnă în care tremuram fără a impresiona pe nimeni.Păstrează însă numele noastre încrustate cu gândul de a înfrunta vremea.Unele au dispărut,iar altele au devenit elemente de palimpsest.
În rest,Colegiul National Unirea a devenit o instituţie şcolară elegantă şi modernă.
Oricum,şi atunci,şi acum, renumele şi valoarea acestui reper intelectual au fost date de profesori şi de elevi,aflaţi într-o luptă continuă cu inerţia,conştienţi că sunt chemaţi să apere strălucirea numelui de unirist. Spiritul nobil al unirismului este ceea ce s-a numit inspirat mai târziu „starea de a fi cireşar”. Nichita Stănescu va defini vârsta adolescentină ca nimeni altul:”Ah,n-o să ştie nimeni/neagra pricină a pământului/curgătoarea pricină a râurilor/cauza sufletului meu”.Aceştia suntem noi, uniriştii!
.Sunt mândru să declar că această strălucită cetate a învăţământului românesc a primit pe băncile ei,vechi sau noi,cei mai buni elevi.Mândria de a fi unirist este ca un izvor de apă vie,este ca un paşaport de liberă trecere prin marile canioane.
Meritul ieşirii în lume a liceului nostru drag,indiferent de avatarurile prin care a trecut,aparţine în primul rând sutelor de dascăli care au trimis de la catedra-amvon flacăra învăţăturii,cu răbdare,cu dragoste,cu înţelegere,cu dăruire.Aşa a fost dintotdeauna şi aşa va fi mereu ,pentru că tradiţia veghează!
Pe pânza vremii îmi apar mereu profesorii noştri dragi din acele timpuri grele pentru toţi românii.Ar fi nedrept să creionez un anume portret.Fiecare cu dăruirea lui,cu fărâma lui de sacru,cu fluxul empatic transmis discret şi determinant.
Pentru colegii mei de la A B,C,celebra promoţie 1957,ultima cu 10 clase după sistem sovietic şi cu note de la 1 la 5,au rămas de-a lungul anilor modele dragii noştri dascăli de excepţie,buni ca pâinea caldă şi drepţi cu discipolii lăsaţi de părinţi doar în grija şcolii fără taxe,fără obligaţii materiale . : Constantinescu,Enescu,Berceanu, Diaconescu,Pătraşcu,.Cocea,Rusescu,Untaru,Davidescu,Rădvan,Lavrinenco,Leu,Popovici,Popa, Arbore,Niculescu,Weiser,Lupu,Untaru,Prodan.,Ivanciu…şi directorul nostru, temutul Atila.
Fără strădania lor nu am fi putut străbate mările şi oceanele vieţii în acei ani negri din vremea liceului şi de după.Peste ani,un gând pios de recunoştinţă şi adânc respect! Norocul nostru au fost ei! Prin lumina cărţii am învins urâtul vieţii,sărăcia şi platitudinea.Au ţinut treză speranţa în izbândă.
Este o lege nescrisă ca cei uniţi de hazard în vremuri de restrişte să se caute peste ani,legând prietenii târzii.mult după adolescenţă..Suntem promoţia cea mai dornică de revederi,fără a mai aştepta cicluri devenite rutină.Anual ,ne vedem,mai numeroşi sau mai puţini,în sala de festivităţi a Colegiului,iar Cornel Noană,directorul în exerciţiu,ne primeşte cu drag,bucuros să ne informeze despre noutăţile ivite de la precedenta întâlnire. Îl simţim cum freamătă de emoţie şi mulţumire că duce mai departe o ştafetă nevăzută.Ne respectă şi nu ne uită niciodată la marile sărbători ale Colegiului.Toată gratitudinea!
Uniriştii promoţiei 1957 ne-am întâlnit şi la Călimăneşti,şi la Piatra Neamţ,dar nicăieri nu am retrăit anii de liceu atât de intens ca la noi acasă ,în securizata cetate a şcolii –CNU..Doar aici amintirile curg dulce şi îmbietor.Alma Mater ne iubeşte şi protejează!
Într-o vreme mă străfulgerase gândul să scriu o carte despre noi,prin noi.Titlul trebuia să fie unul clasic:”Mărturia unei generaţii “.Fiecăruia dintre noi i se cerea să ne spună povestea vieţii lui,cu lumini şi umbre.Doamne,ce capodoperă ar fi ieşit! Din păcate însă, pentu cei mai mulţi a fost misiune imposibilă,chiar dacă eu aş fi dus greul redactării.
De fiecare dată când rostesc numele colegilor mei ,fără nicio preferinţă, realizez că am fost o generaţie aparte care avea obligaţia să lase mărturii despre ceea ce a fost.,spunând generaţiilor viitoare că au în urmă o tradiţie care nu trebuie lăsată să se stingă nici măcar o clipă..
Cu rugămintea de a fi iertat pentru omisiuni,enumăr,subiectiv,numele unor colegi de care mă simt aproape şi astăzi la ceas aniversar.Unii privesc cu mândrie timpul regăsit,iar alţii din stele freamătă la gândul că nu au fost uitaţi: Nicu Tutoş ,preşedintele unei Societăţi de Consultanţă IT din Los Angeles .,Constantin Buşe,Corneliu Popa,Gheorghe Dumitru,Valeriu Şunel,Mihai Isac-universitarii promoţiei,Florin Brătilă-somitate în medicina alternativă,Mircea Lăzărescu,diplomat,Dumitru Biro,magistrat,Constantin Ifrim.informatician,Ioan Gavrilescu,un as în lumea handbalului feminin,Spiru Constantinescu,enolog,Nicolae Mândrescu,Gheorghe Tutoş,Vasile Pamfil,Nicuşor Dragomirescu,Petrache Munteanu ,Iordache Dascălu,Gheorghe Alexe, Gheorghe Tutoş, ,Mircea Sârbu,Nicolae Dafin,profesori , Ioan Ţolea ,Ştefan Costea ,Dumitru Vişan,Ioan Puiu, Teodor Vântdevară, Valeriu Damian, Vladimir Lascu,Mihai Mercan, Emilian Baltă,Constantin Miu,Liviu Bobeanu,Gheorghe Bordei,Ion Chirilă,Vasile Nedelcu,Iorgu Nedelcu ,Chifane etc.,alte profesii…
În mod voit nu am făcut distincţie între cei rămaşi şi cei „plecaţi”.Vreau să cred că rămânem unirişti şi în lumea de dincolo.
Luna IANUARIE 2016 ,prin lanţul de manifestări aniversare,ne încarcă energetic sufletele,reaprinzând flacăra unirismului, Nu întâmplător,liceul nostru drag a fost primul din Vrancea devenit Colegiu Naţional. CNU este un brand recunoscut pe toate meridianele,dând lumii valori incontestabile.
Suntem în mare sărbătoare! Să rostim într-un glas academicul GAUDEAMUS IGITUR!
Vivat CNU!
Profesor Vasile Lefter,unirist 1957

Lectie de patriotism pe Acropole

Lecţie de patriotism pe Acropole

Citisem din cultura greacă lucrări ştiinţifice şi legende,tragedii şi comedii.poezii şi discursuri filozofice etc.,dar nu puteam să înţeleg această încrâncenare contemporană a poporului său în confruntarea cu mai marii Uniunii Europene,prin proteste şi avertismente.
Doar o lungă excursie de la Korfu la Meteora m-a făcut să desluşesc în 12 zile că ţara unde nu s-a putut impune limba cuceritorilor romani are oameni plămădiţi din aura zeilor Olimpului.Grecia.punct de plecare şi de întoarcere!
Am vizitat zeci de locuri,am stat de vorbă cu sute de greci,din toate categoriile sociale.Oricât ar fi de” palicari”,oricâte ore ar sta la taifas în taverne,locuitorii vechii Helade nu uită că de aici a pornit marea cultură : filozofia,tragedia,comedia,mitologia,oratoria etc.Am fost mândru să declam în marele teatru antic un fragment din” Despot Vodă” a lui Vasile Alecsandri.Niciodată vocea mea nu a răsunat mai emoţionant ca în mijlocul arenei celebre în antichitate.
Se tot spune despre greci că nu prea muncesc.Eu aş zice că muncesc exact cât trebuie.Au de toate: o infrastructură de invidiat,măslini,portocali,lămâi,curmali,piper,plante aromatice şi,de la un capăt la altul, muzee în aer liber,la care vin să se minuneze turişti din toate colţurile Planetei.
Grecii ştiu să facă bani,punând în valoare istoria şi legenda!
Secretul miracolului grecesc este unul simplu.Sunt mândri de ţara lor.Vorbesc frecvent despre strămoşi,sunt solidari între ei,chiar dacă de ochii lumii îşi critică guvernanţii,în ciuda faptului că aceştia negociază la sânge tratatele cu UE.Au ştiinţa manipulării turistului dornic de ceva nou.O schjmbare de gardă la Palat ,deşi mişcările sunt uneori stângace,devine prilej de spectacol pentru vizitatorii încântaţi să se fotografieze cu „robotul” intrat de serviciu,dotat cu fustă şi saboţi pe care abia îi ridică.
Un ghid local pentru Acropole îşi începe discursul turistic cu o declaraţie
pro domo: „Sunt mândru că sunt grec. Sunt mândru de strămoşii mei!”
Intrând în rolul de ghid local,impus prin lege în Grecia,obligatoriu pentru grupurile de vizitatori,trece repede prin mitologie şi istorie.Nu uită să amintească şi de ajutorul dat de Tudor Vladimirescu poporului grec la vreme de cumpănă. Că drapelul României nu prea este de văzut pe meleagurile elene,asta nu se pune la socoteală!
Citind admiraţia pe feţele turiştilor români,nu uită să amintească de România,care oferă locuri la fel de frumoase,cunoscute de el în cei zece ani de studii şi şedere în ţara noastră,pe banii noştri.Suntem un popor cu dare de mână!
Ceva este de reţinut de pe Acropole.Fiecare popor îşi are locurile proprii încărcate de legendă şi istorie.
Mărturiile trecutului românilor sunt privite de mulţi dintre noi ca simple pietre puse sau nu în monumente.
Pentru poporul lui Homer,pietrele au cântecul lor,fie că eşti în Olimp.fie că eşti la Delfi sau la Meteora.
Aceste harfe nevăzute adună din univers ceea ce poetic poate fi numită Simfonia Zeilor.
VASILE LEFTER

Poveste de Crăciun

Poveste de Crăciun,aproape adevărată

Mitul Naşterii Domnului,repetabil de mai bine de 2000 de ani,ne trezeşte de fiecare dată din cotidianul anost,ne ridică din noroiul vieţii pământeşti şi ne insuflă pentru o vreme dorul de înălţare sufletească,prins într-un refren de colind religios:”De Crăciun,fii mai bun!”
Această mare sărbătoare a creştinătăţii iradiază o stare de pioşenie,de întoarcere la credinţă.Sărbătoarea Creaţiei e un punct de plecare pentru întreaga noastră devenire,De aici începe speranţa în mântuire,speranţa în viaţa de dincolo.Când autorul” Poemelor luminii”,Lucian Blaga, striga către ceruri „Opreşte,Doamne,
trecerea!”,comunica imensului univers teama noastră de neant,înţelegând că “unde
nu este moarte,nu este nici iubire.”
Tot anul dăm din coate pentru a ajunge cât mai aproape de masa bogaţilor şi uităm de năpăstuiţii soartei,de copiii fără copilărie.Pe mulţi îi cunoaştem doar din lecturile de pe băncile şcolii,când ,vrând-nevrând,am fost aproape obligaţi să citim.Deprinderea cititului s-a mai tocit,dar câte un personaj tot ne-a mai rămas în minte.Nu ne amintim oare cu emoţie de celebra poveste a lui Hans Christian Andersen” Fetiţa cu chibriturile”? Nu vibrăm şi acum la momentele tragice surprinse de autorul danez tocmai într-o noapte de Anul Nou?Trăirile micuţei vânzătoare de chibrituri înainte de a cădea răpusă de ger emoţionează şi acum copiii ,şi nu numai,de pretutindeni.O să-mi spuneţi că totuşi e literatură .Ei bine,eu o să vă spun în câteva cuvinte povestea unor copii care trăiesc în apropierea noastră, cu precizarea că încă nu e literatură.
Undeva,nu departe de Marele Bulevard, vieţuieşte o familie alcătuită din patru copii şi o mamă singură,care se zbate să-i crească frumos.Nu le ajung banii nici de alimente,nici de lemne,nici de hăinuţe.Sunt patru fraţi.Doi sunt elevi la marile Colegii din Focşani,iar doi sunt preşcolari.Liceenii sunt în topul fruntaşilor.Ei au înţeles că doar învăţătura îi poate ridica din gija zilei de mâine.Cei mici,ca cei mici!Cu naivităţile vârstei,cu inocenţa şi iubirea pentru mama lor.
Nu v-ş fi spus această poveste,dacă nu s-ar fi întâmplat ceva de…film.
Într-o zi,mama lor ,răpusă de oboseală,a căzut într-un somn ce părea pentru cei mici fără întoarcere.Convinşi că mama lor nu se va mai trezi,micuţii nu s-au speriat,ci,ca nişte oameni mari, au aprins la capul mamei care nu mai vorbea cu ei o lumânare.Aşa au învăţat ei că se cuvine să faci când moare un om.Au aşteptat cuminţi murmurând rugăciuni lângă iubita lor mamă,implorând-o prin plâns de copil :”Să nu mori,mamă!”
Lumânarea a început însă să ardă covorul sărăcăcios.Tragedia nu s-a produs.Fumul a trezit-o la timp pe unica lor speranţă şi minunea s-a produs.Totul s-a terminat cu bine.Cum să ia Dumnezeu la el un suflet căruia i-a încredinţat alte patru?
De povestea lor au aflat oameni inimoşi,care s-au grăbit să le aducă daruri,de la alimente până la lemne pentru soba care trebuie să-i scoată din iarnă.
Dramul de bucurie le-a fost oferit în preajma Crăciunului.Dar după?
Dacă povestea lor ar deveni “Copiii cu lumânarea”,ar fi literatură sau viaţă adevărată? Familia căruia Isus i-a zâmbit prin oameni are un nume.Binefăcătorii,de asemenea!

VASILE LEFTER