CARLOS

Ne-am cunoscut într-o zi de mai prin 2000. Era un mototol vioi şi jucăuş care de când m-a văzut nu s-a mai dezlipit de mine.L-am luat în maşină şi l-am dus la viitoarea noastră casă. După câteva ore, la plecare, nu l-am mai găsit prin curtea fără gard. Am ieşit la bătrâna mea Dacie cu gând să plec. Mogâldeaţa maronie m-aştepta lângă roată. Avea să înceapă o prietenie lungă, cu multe momente de bucurie.

Devenise repede vedetă. Capul lui superb şi ochii plini de afecţiune erau de neconfundat. Hoinărea şi apoi se întorcea spăşit, cu toate că ştia că nimeni nu-i va face vreun rău. Ştiindu-se protejat, într-o zi a încercat o încăierare cu uriaşul Patrocle. Deşi lupta era inegală, l-am făcut să renunţe doar prin stropire cu apă. În Vlăduţ avea un prieten pe măsură, sărind de pe cuşcă spre deliciul privitorilor.

Anii au trecut şi Carlosică a îmbătrânit. Mânca din ce în ce mai puţin pân’ l-au părăsit puterile şi s-a dus la 88 de ani într-o altă lume.

Greu va putea fi uitat de stăpânii lui şi de nepoţii care trăgeau direct la cuşca lui de sub mărul rotat.
Adio, dragul meu Carlosica, care, bolnav, cu o zi înainte, ai ieşit din cuşcă pentru a-mi spune că pleci. Te-am iubit mult!